Citeste online Cararea Imparatiei scrisa de Parintele Arsenie Boca. Slava bunului Dumnezeu pentru aceasta Creatie!

CAPITOLUL I - CARAREA

DE LA CARMA MINTII ATARNA...

     De la inceput e bine sa plecam cu cateva lucruri stiute si anume: ca toti oamenii, fara deosebire, suntem in aceeasi vreme si fiii oamenilor si fiii lui Dumnezeu. Adica, dupa trup suntem fapturi pamantesti iar dupa duh fapturi ceresti, care insa petrecem vremelnic in corturi pamantesti. De la Dumnezeu iesim, petrecem pe pamant o vreme si iarasi la Dumnezeu ne-ntoarcem. Fericit cine se-ntoarce si ajunge iar Acasa, rotunjind ocolul. Aceasta e cararea.
     Unii insa nu se mai intorc...
     Sunt cei ce asculta de o vrajba vrajmasa, care ii scoate din cale si, cu pofte pieritoare, ii incalceste in lume. Vraja aceea, a pacatului, cu vremea le slabeste mintea si in asa fel le-o intoarce, incat ajung sa zica binelui rau si raului bine si din fii lui Dumnezeu se fac vrajmasii lui Dumnezeu. Vremea li se gata, lumina mintii li se stringe... si asa ii prinde noaptea - moartea - ramasi rataciti de Dumnezeu si neintorsi Acasa.
     Aci e toata drama omului cazut intre talhari pe cand se pogora din Ierusalim la Ierihon, adica a lui Adam ca toti urmasii, parasind Raiul pentru lumea aceasta. Dar s-a pogorat din Ceruri Samariteanul milostiv. El e Cel ce ne-a facut datori sa stim: ce suntem, cine ni-s Parintii, de unde venim, cei cu noi pe-aicea si, intr-o lume cu viclene primejdii, cum sa ne purtam, cine ne cheama Acasa si cine ne-ntinde momeli? ... Ca de la carma mintii atarna incotro pornim si unde sa ajungem.

UN TOVARAS NEVAZUT

     Inaintea mintii oamenilor se deschid doua cai: una lata, plina de ademeniri si de aceea multi sunt cei ce merg pe dansa; iar alta suitoare si ingusta si putini se afla care sa mearga pe ea. Calea larga e calea pierzarii. Pe ea alearga de zor doua feluri de drumeti: Lucifer, cu toata ceata lui de ingeri, aruncati pe pamant si toata "lumea" pe care o inseala el. Si-i inseala asa ca-i inteapa cu acul placut al pacatului, care le amorteste sufletul o vreme, sau chiar toata vremea vietii pamantesti. Acestia pentru Dumnezeu sunt morti, desi lor li se pare ca traiesc, dar sunt numai trupuri. Toti acestia, cata vreme traiesc, dar sunt morti, nestiind de Dumnezeu, sunt cu ingerii cei rai impreuna calatori la iad, pe calea pierzarii. Asa au calatorit toti nepotii lui Adam, mii de ani de-a randul.
     Dar Dumnezeu premilostivul, din iubirea de oameni, a facut totul din partea Sa, ca sa-i intoarca pe oameni din povarnirea pierzarii intr-o cale noua, in calea mantuirii. De aceea Fiul, a doua Fata a lui DUmnezeu, S-a facut Om desavarsit - afara de pacat - si ne-a aratat Cararea. Prin urmare, calea mantuirii e chiar cararea pe care a mers Dumnezeu Insusi ca om adevarat, facandu-ni-Se pilda intru toate si dandu-ne indrazneala. Pe cararea mantuirii inca merg doua feluri de calatori, caci de-atunci... un Tovaras nevazut si bun merge cu noi, cu fiecare, in toate zilele, cu fiecare rand de oameni, pana la sfarsirul veacului: Dumnezeu Insusi si sfintii Sai, intovarasind nevazut pe oameni...

NOE SI IISUS

     Ceea ce odinioara era corabia lui Noe peste puhoaiele potopului, aceea e Biserica lui Hristor - Cel cu cruce - peste puhoaiele pierzarii. Deosebirea e ca aceea a fost inchisa pe dinafara de Dumnezei si nimeni n-a mai putut intra, pe cand corabia Bisericii - corabia cu curcea pe catarg - are intrarea deschisa si mai pot intra oameni invalmasiti de puhoaie. Acolo era Noe, aci Hristos, iar in valuri ucigasul, inecand pe oameni.
     Se intampla insa ceva de neinteles: ca cei ce se chinuiesc in valuri, desi toti tin sa traiasca, totusi nu toti vor sa scape in corabie. Mai mult chiar, scuipa mainile ce li se-ntind de la intrarea corabiei. Iar mainile sunt brate parintesti: bratele celor sapte Sfinte Taine ale lui Dumnezeu care inzabesc pe oameni de potop, nascandu-i din trup in Duh, din amarata viata la viata cereasca. Acestia, care nu vor sa scape in corabia carmuita de Iisus Hristor - Cel cu cruce - sunt fiii pierzarii, findca n-au primit iubirea adevarului ca sa se mantuiasca. De aceea Dumnezeu ingaduie sa vina asupra lor amagiri puternice, ca sa dea crezamant minciunii si sa cada sub osansa toti cei ce n-au crezut adevarul, ci au indragit nedreptatea. Astfel, dupa trecere de vreme, ingaduid Dumnezeu, vrajmasul mantuirii oamenilor s-a iscusit tot mai mult in rele: a scornit si el corabii si cu ele da tarcoale peste apele potopului ca sa culeaga el pe cei ce-ntind mainile sa scape, dar scuipa Biserica. Pentru ei, pentru fiii pierzarii, ingaduie Dumnezeu amagirea neleguita a Satanei, care li s-a facut pana acum in peste 800 de hristosi mincinosi, care de fapt sunt diavoli. Caci pana acum nelegiuitul a scornit peste 800 de secte, luntri sau biserici mincinoase, in care pe multi ii ia de minte si-i duce cu el. Inselaciunea e usor de prins: corabierul vrajmas si hristosii mincinoasi nu au crucea pe catarg, iar inlauntru nu au cele sapte Taine. Inselaciunea e si mai vadita, intrucat oricare dintre hristosii mincinosi nu au crucea pe catarg, iar inlauntru nu au cele sapte Taine. Inselaciunea e si mai vadita, intrucat oricare dintre hristosii mincinosi, luat in parte, nu e fiul Tatalui, dovada ca nu-si lasa ucenicii sa zica "Tatal nostru", desi scrie: "Asa sa va rugati". Prin urmare hristosii mincinosi isi scot ucenicii dintre fiii Tatalui si-i fac fiii pierzarii. Acestia sunt cei nesiguri in adevar, dar siguri in inselaciune. Apoi, oricare dintre hristosii mincinosi, luat in parte, nu e fiul Sfintei Fecioare, dovada ca-si invata ucenicii sa zica rau de Maica Domnului; si in sfarsit sa ne gandim la intrebarea Apostolului Pavel: "Oare s-a impartit Hristos?"
     Cum ajunge cineva prada inselaciunii, se va lamuri la vreme. Aci, raspunzand celor ce se tin mai presus de Biserica si sfinti, e destul sa le aducem aminte inselaciunea in care au cazut iudeii, ucigasii dreptilor, primii calatori la iad cu Scriptura in mana, intrebandu-i: Nu dupa Scripturi au rastignit ei pe Dumnezeu?

DIN PACATOSI, SFINTI

     Mantuirea e fapta milostivirii lui Dumnezeu, prin care ne scoate din pacat, daca vrem si ostenim si noi. Daca insa nu vrem, cu sila, nu ne mantuieste nimeni. Asa voieste Dumnezeu, ca darul mantuirii Sale sa fie totdeodata si roada cunostintei, a vointei si a dragostei noastre. Dar Dumnezeu e asa de milostiv, ca tot El ne ajuta si sa vrem si sa lucram. Calea mantuirii, sau Cararea, incepe cand omul vine - de cele mai multe ori abia viu din galceava cu moartea - si intra in Biserica vazuta, cea adevarata, care e: "Una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica". Mantuitorul nostru a intemeiat si are numai o Biserica crestina, nu opt sute. Biserica aceasta, una, e sfanta pentru ca Sfant e Intemeietorul si, ca atare, ramane mereu sfanta, ba chiar sfinteste pe pacatosi. Celelalte "biserici" - casele de adunare ale sectelor - nu sunt sfinte, pentru ca sunt intemeiata de oameni robiti razvratirii si, ca atare, nici nu sfintesc pe nimeni. Biserica lui Hristos e soborniceasca, adica sta pe temelia celor sapte soboare a toata lumea si, prin furtunile istoriei, e carmuita nevazut de Mantuitorul Insusi, nu de vreun inlocuitor al Sau, mai presus de soboare. Biserica, in care ne mantuim, e apostoleasca, adica isi are slujitorii urmand, ca dar, prin punerea mainilor, unii de la altii in sir neintrerupt, suind pana la Apostoli si prin ei pana la Iisus Hristos. Toate celelalte "biserici" ivite dupa aceea, prin chiar aceasta sunt alaturarea de cale, deci alaturarea de mantuire.
     Prin urmare, cei ce stam sub semnul crucii, cata vreme petrecem in cortul pamantesc, urmam calea mantuirii in obstea Bisericii vazute sau luptatoare. "Pe ea nu o innegresten rugina rautatii, produsa de imprejurarile pamantesti. Ea ramane nemicsorata si nestirbita, deoarece cu toate ca e arsa din vreme in vreme in cuptorul prigoanelor si incercata de furtunile necontenite ale ereziilor, ea nu sufera sub povara incercarilor nici o slabire in invatatura, sau viata, in credinta sau randuiala ei. De aceea ea intareste prin har intelegerea celor ce cugeta la ea cu evlavie. Ea cheama pe de o parte necredinciosi, daruindu-le lumina cunostintei adevarate; pe de alta pastoreste cu iubire pe cei ce contempla tainele ei, pazind nepatimas si fara belsug ochiul intelegerii lor. Iar pe cei ce-au patimit vreo clatinare ii cheama din nou si, prin cuvant de indemn, le reface intelegerea bolnava. Iar dupa dezlegarea noastra din cele pamantesti, daca am luptat, lupta cea buna pe pamant, venim in obstea Bisericii biruitoare din ceruri, - desavarsirea neavand hotar.
     Biserica de pe pamant se numeste luptatoare, pentru ca aci, sub povatuirea ei, insii din obste au de purtat o intreita lupta, care tine o viata intreaga: lupta cu ei insisi, cu patimile contra firii, dupa trup si dupa duh; o lupta cu "lumea" indiferenta si necredincioasa; si lupta impotriva uneltirilor vicleanului. Preotia Bisericii urmareste ca nici unul din fiii Tatalui sa nu se invrajbeasca in sine insusi, sau sa se rupa din obste si din duhul dragostei lui Hristos. Caci El e Cel ce uneste obstea laolalta, deci nimeni nu se mantuieste razletindu-se din Biserica, oricat ar crede ca intr-unsul salasluieste Duhul lui Hristos.
     Iar Biserica din Ceruri se numeste biruitoare, fiindca e alcatuita din obstea bunilor biruitori mucenici, a sfintilor slujitori si cuviosi si a tuturor sfintilor purtatori si marturisitori de Dumnezeu, unde sunt asteptati toti ucenicii Domnului care vor mai fi pana la sfarsitul veacului. Unii s-au invrednicit inca de aici sa petreaca nevazut cu sfintii, sa fie cercetati de Maica Domnului si de Puteri ceresti si chiar pe Domnul sa-l vada. E cunoscuta intoarcerea lui Pavel pe drumul Damascului si rapirea lui in Rai.
     Calea mantuirii, prin urmare, ne desprinde de pamant spre Cer, ca pe unii ce stim ca de la Dumnezeu am iesit si iarasi la Dumnezeu ne-ntoarcem si lasam lumea.
     Fericit cine se-ntoarce.

LUPTA MANTUIRII

     Pe o asemenea marita cale, nimeni nu poate merge singur, de nu va veni mai intai in obstea Bisericii ca sa fie condus de mana nevazuta a Mantuitorului prin preoti, ucenicii Sai vazuti, trimisi de El in fiecare rand de oameni. Caci au zis Parintii de demult cuvantul acesta: cine vrea sa se mantuiasca cu intrebarea sa calatoreasca; pentru ca omul, care s-a hotarat sa iasa din calea pacatelor sau din galceava faradelegilor, se va trezi deodata ca i se vor ridica impotriva trei vrajmasi, unul dupa altul. Iar vrajmasii mantuirii sunt acestia: lumea, trupul si diavolul. Pe acestia ii arata ca atare toti Sfintii Parinti.
     Prin "lume" se intelege categoria pacatului, adica turma oamenilor necredincioasi, cei ce din toata voia s-au unit cu sfaturile dracilor. E lumea pentru care nu s-a rugat Mantuitorul. E gura satului, gura vecinului si, de multe ori, gura si faptele celor dintr-o casa cu tine. Acestia, sau lumea, iti iarta orice ticalosie ai face, oricat ai indarapta cu sufletul, dar nu te iarta nicidecum sa le-o iei un pas inainte si sa te faci mai bun. Oamenii acestia ai lumii au o ciudata rusine de a fi buni. Bunatatea ta ii arde, si se trudesc sa te scoata de vina cu tot felul de ponoase. "Lumea" e veacul viclean, placul oamenilor si slava desarta. Gura lumii graieste ale stapanitorului ei. De aceea avem porunca: "Nu iubiti lumea, nici cele din lume: pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii, care nu sunt de la Tatal".
     Cine vrea sa biruie aceasta prima piedica in calea mantuirii, are la indemana aceste trei: rabdare, iertarea si rugaciunea. Cu aratarea rabdarii suntem datori in primul rand pentru ca, mai inainte de a veni la calea lui Dumnezeu sau la ostenelile mantuirii, faceam si noi ale lumii, umbland in faradelegi si chinuind pe altii, si astfel ne-am bagat datori; deci acum trebui sa platim ale noastre cele de atunci, ca pentru rabdare sa dobandim mantuirea de la Dumnezeu. Asa trebuie sa platim acum cu durere cele ce le-am facut odinioara cu placere.
     Gandul acesta iata cum il exprima Sf. Maxim Marturisitorul, definind virtutea rabdarii: "A sta neclintit in imprejurari aspre si a rabda relele; a astepta sfarsitul ispitirii si a nu da drumul iutimii la intamplate; a nu vorbi neintelept, nici a gandi ceva din cele ce nu se cuvin unui inchinator al lui Dumnezeu, Caci zice Scriptura: Pana la o vreme va rabda cel cu indelunga rabdare si pe urma i se va rasplati lui cu bucurie...". Acestea sunt semnele rabdarii, dar mai presus de acestea este a se socoti pe sine pricina incercarii. Caci multe din cele ce ni se intampla, ni se intampla spre indrumarea noastra, sau spre stingerea pacatelor trecuta, sau spre indreptarea neatentiei prezente, sau spre ocolirea pacatelor viitoare. Cel ce socoteste asadar ca pentru una din acestea i-a venit incercarea, nu se razvrateste cand e lovit - mai ales daca e constient de pacatul sau - nici nu invinovateste pe acela sa bea paharul judecatorilor dumnezeiesti... Nebunul insa roaga pe Dumnezeu sa-l mantuiasca; dar venind mila nu o primeste, fiindca n-a venit precum a vrut el, ci precum Doctorul sufletelor a socotit ca e de folos. Si de aceea se face nesimtitor si se tulbura si uneori se razboieste aprins cu dracii, alteori huleste pe Dumnezeu; astfel, aratandu-se nemultumit, nu primeste decat bata.
     Cine vrea sa biruie lumea e dator sa ia arma rar folosita a iertarii, oricate necazuri ar patimii de la oamenii lumii acesteia, ca unul ce vede ca fratii stai sau legati intr-o robie straina, in intunericul necunostintei de Dumnezeu si de ei insisi.
     Cine vrea sa biruie lumea se roaga Tatalui sau in ascuns sau in gand, pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricat de intunecata purtare ar avea si oricate rele i-ar face. Caci rabdarea raului, iertarea fratilor si rugaciunea in ascuns au mare putere inaintea lui Dumnezeu, caci pentru ele biruie El in locul omului, intorcand spre bine cele pornite de la lumea cu rautate. Staruind in acestea te-ai facut pricina de mantuire si pentru fratele tau din lume. Rugaciunea nu judeca, ci se smereste, aducandu-ne aminte greselile noastre, nu ale lumii. Rugaciunea adevarata, cere iertarea lumii, nu osandirea ei. Iar asupra smereniei vrajmasul nu cere iertarea lumii, nu osandirea ei. Iar asupra smereniei vrajmasul nu poate nimic. Deci, facand asa, ori de cate ori intamplarea o cere - dar si cand n-o cere - ajutat de Dumnezeu, treci cu bine peste prima piedica a protivnicului pe care ti-o ridica in cale prin fratii tai din lume, care sunt mai slabi de inger. Cine are harul dragostei, al rabdarii si al gandului smerit, in vremea de lupta - daca lupta dupa lege, iar legea este dragostea - poate vedea lucruri minunate, intoarceri neasteptate la Dumnezeu.
     Asa de pilda, noi nu stim tainele lui Dumnezeu: pe cine mantuieste din lume si pe cine osandeste. Daca pe cel ce se salbaticeste asupra ta, din princina intunecimii sale, il stie Dumnezeu ca se va mantui, mantuira lui o va face si cu ajutorul tau, prin aceea ca-ti da darul rabdarii, al iertarii din inima si al rugaciunii. Astfel pentru smerenia ta il va birui Dumnezeu si va alunga duhul protivnic dintr-insul. Daca insa fratele acela mare are de chinuit in robie straina, sau chiar isi va pierde sufletul, la purtarea ta cea dupa Dumnezeu, rautatea lui va creste si se va salbaticii cu totul deopotriva oamenilor si impotriva lui Dumnezeu. Prin urmare, nicidecum sa nu uitam ca ostasi ai lui Dumnezeu suntem. Deci fii destoinic, suflete, stiind cui crezi, cu ale cui arme bati razboi, cine iti ajuta, ca sa nu piara Dumnezeu pe cineva din neiscutinta ta. De aceea au zis Parintii, ca pricina mantuirii este aproapele. Cei ce biruie lumea, nu sunt nicidecum o adunare de neputinciosi, o turma de inactivi, oricat s-ar parea rabdarea raului, o slabiciune a binelui, ci ei sunt ostasii Imparatului, care prin rabdare Crucii a biruit nu numai lumea, ci si toata stapanirea mortii. Mantuiea e cununa acestei biruinte. Iar despre nevointa care dovedeste rabdare si credinta sfintilor, putem spune ca e singura cale ingaduita si in stare sa mistuie puterea raului si sa o faca fara rost si fara vlaga in lume.

"VRAJMAS MILOSTIV SI PRIETEN VICLEAN"

     Cand potrivnicul mantuirii noastre se vede batut la prima piedica - cea mai usoara - ce o ridica in calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mandria nu-l lasa sa se dea batut, ci le starneste a doua piedica prin viciile trupului, sau o iubire trupeasca de sine. La o atare inaintare a luptei pentru mantuire se tanguie trupul, ca sa te milostivesti de el; e tanguirea vicleana a stricaciunii, care nu trebuie ascultata, ci scoasa din radacina si firea facuta iarasi curata. De aceea Parintii i-au zis trupului: vrajmas milostiv si prieten viclean. In vreme negrijei de mantuire trupul se naravise cu patimile si poftele, iar acestea l-au desfranat si de la conducere, incat se rascoala cu nerusinare impotriva sufleului, chinuindu-l in tot felul, si se intarata pana si impotriva lui Dumnezeu. "Caci pofta carnii este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu, fiindca nu se supune legii lui Dumnezeu, si nici nu poate." Asa vine ca fiecare ducem o pavara in spate - trupul de pe noi. De la starea asta si pana la a-l face sa fie templu sau Biserica a Duhului Sfant e de luptat de le mai mult ori viata intreaba.
     Firea trupului fiind surda, oarba si muta, nu te poti intelege cu el decat prin osteneala si foame, acestea insa trebuie conduse dupa dreapta socoteala, ca sa nu dauneze sanatatii. Acestea il imblanzesc, incat nu se mai tine vrajmas lui Dumnezeu. Rugaciunea si postul scot dracii poftei si ai maniei din trup. Foamea imblanzeste fiarele.
Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte ca toata lupta aceasta sa nu se duca fara indrumarea unui duhovnic iscusit care stie cumpatul pentru fiecare ins aparte: masura, trebuinta si putinta fiecaruia. Postul adica sa fie masurat dupa varsta, dupa sanatatea ramasa - desi postul pe multi i-a facut sanatosi - si dupa taria si felul ispitelor. Asa cere dreapta socoteala. Cei ce s-au grabit fara dreptul socoteli, toti au intarziat sau, indaraptand, au pierdut. De aceea au zis Parintii, gandindu-se la cei grabiti sa stinga patimile, ca mai multi s-au pagubit din post, decat din prea multa mancare, si preamareau dreapta socoteala, ca virtutea cea mai mare. Pretuirea patimasa a trupului pe multi ii intoarce impotriva duhovnicului, desi invrajbirea nu-i tine mult, boala ii intoarce; pe altii, insa, muscati la minte de mandrie, nici nu-i lasa sa mearga vreodata la duhovnic, desi le tanjeste cugetul. La vreme de umilinta - care cearca pe toti - si acestia biruie piedica si intra in lupta mantuirii.

PUIUL NECURAT

     Sfantul Maxim Marturisitorul numeste iubriea de sine "primul pui al diavolului". Ea e cealalta parte din piedica a doua ce ne-o starneste protivnicul in noi insine: iubirea trupeasca de sine, incepatura mandriei. Impotriva ei ne-a cerut Mantuitorul sa ne hotaram pentru lepadarea de sine, zicand: "Oricine voieste sa fie dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa in fiecare zi si sa-Mi urmeze Mie". Lepadarea aceasta insa o poate face numai cine s-a ridicat cu mintea mai presus de cele desarte si s-a desfacut din toata dragostea lumea si si-a stramutat puterea dragostei sale, toate, catre Dumnezeu. Sau, cu alte cuvinte: pe cine l-a ajutat Dumnezeu sa iasa din legaturile iubirii de lume, il ajuta sa iasa si din legaturile dinlauntru ale iubirii de sine.
     Cand vrei cu toata sinceritate si taria sa birui piedica a doua, a viciilor mintii, despre care "credeai" ca esti tu insuti, atunci si Dumnezeu sporeste dragostea Sa catre tine si creste si dragostea ta catre Dumnezeu, cu atat mai mult cu cat e si piedica din cale mai mare, dragostea aprinsa a lui Dumnezeu o poate scoate si desavarsit s-o faca scrum, prin umilintele pe care o arde. Obisnuit noi nu prea putem sti in cata primejdie ne baga iubirea de sine, dar o putem deduce din purtarea de grija a lui Dumnezeu, Care, cu iubirea de oameni, ajuta mantuirea noastra, ingaduind incercari, certari si ocari peste capul nostru, cu rostul ca sa ne scarbim de noi insine si sa ni se toceasca tot gustul de cele de aici, ca altfel nu putem muri noua insine ca sa viem lui Dumnezeu. De aceea toti Parintii au fugit de lauda si au iubit ocara si toata napastuirea, ca pe unele ce ucid puii vicleni si aduc mult folos la Dumnezeu.
     Cel ce, prin darul lui Dumnezeu, se izbavesc si de legaturile dinlauntru ale iubirii de sine, se poarta si se marturisesc pe ei insisi straini si calatoti aici pe pamant. De aceea "suspinam in acest trup, dorind sa ne imbracam cu locuinta noastra din Ceruri". Iata de ce, prin sfatul dreptei socotelui, trupul trebuie stins si faptele lui vicioase, omorate. In privinta aceasta stau marturie cuvintele Mantuitorului, cand zice "Cine tine la viata lui o va pierde; iar cine-si pierde viata lui pentru Mine, va gasi-o". Intelegem ca-si va pierde viata cel ce tine la felul lumesc si trupesc al vietii. Iar sub alta forma auzim acelasi cuvant, graind: "Cine va voi sa-si mantuiasca sufletul, il va pierde; iar cine-si va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va mantui". Sufletul are si el o parte patimasa, care, prin negrija, naravindu-se cu viata cea trupeasca, asa se invoieste si se leaga de tare cu placerea din lumea aceasta, incat n-ar mai vrea sa-i moara trupul, ci ar vrea sa fie vesnica viata aceasta vremelnica. Poate ca si de aceea a lasat Dumnezeu viata aceasta asa de necajita, ca sa ne mai si saturam de ea. Deci, ca niste dezlegati de placerile vietii, mai fericiti sunt saracii, ca bogatii. Caci bogatul zice: "Acum, suflete, ai multe bunatati, adunate pe multi ani: mananca, bea si te veseleste". Iar pentru o atare socoteala Dumnezeu i-a zis "nebun". Deci, ca sa ne mantuim trebuie sa pierdem inclinarea sufletului cea lunecoasa spre impatimirea cu lumea, cu trupul si cu avutia, care toate aici raman. Iar daca nu ardem aceasta inclinare a sufletului spre lume, sufletul intreg se pierde.
     Si totusi n-am scapat de curse, caci sunt unii care-si curatesc sufletul de patimi prin multe osteneli - si sufletul are patimile lui: parerea, slava desarta si mandria - iar daca scapa de aceste bucurii mincinoase, daruindu-le Dumnezeu in schimb adevarate bucurii duhovnicesti, cad in primejdie de a se indragosti asa de tare de propriul lor suflet, pentru faptul ca se face curat, incat sufletele lor se sting si se pierd. Bucuria neinfranata, chiar cea pentru daruri cu adevarat duhovnicesti, te poate face sa uiti ca inca n-ai iesit cu totul din imparatia ispitelor. Sufletul insa care se mantuieste este acela care nu mai traieste pentru sine, ci pentru Dumnezeu - sufletul care s-a izbavit de sine si petrece ca un dus din lumea aceasta. Viata si dragostea lui intreaga este numai Dumnezeu, care face sa uite de sine, iar cand revine in lumea aceasta, se uraste pe sine. Evanghelistul Ioan prinde tocmai aceasta a treia treapta a luptei cu sine insusi dupa cuvantul Domnului, care zice: "Cine-si iubeste sufletul sau il va pierde; iar cine-si uraste sufletul sau, in lumea aceasta, il va pazi spre viata vesnica". Deci, de-am straluci duhovniceste ca soarele, ceea ce le putini se intampla, de una sa ne tinem, ca nu suntem din lumea aceasta si nu trebuie tintuita "aici" dragostea noastra. Cand ajungem la o atare sosocteala cu noi insine, atunci dragoste lui Dumnezeu, ne arde, si arde si piedica a doua din calea intoarcerii noastre Acasa... Cei ce si-au adunat si si-au stramutat unite toate puterile fapturii lor de la lume si vicii spre Dumnezeu, acestia sunt cei ce au biruit lumea si pe ei insisi.

SEMNUL CRUCII

     Crestinismul nostru ar fi in mare parte de neinteles, daca n-am considera si realitatea personala a demonului, a ingerilor cazuti. Credinta noastra ar fi incompleta si s-ar dizolva cu usurinta, dintr-o religie revelata, intr-o doctrina umanitara, sau, in cazul cel mai bun, intr-un rationalism protestant, fara nimic supranatural si personal. Dar nu e buna nici extrema cealalta, care, fie ca admite raul ca principiu paralel cu Dumnezeu, fie ca vorbeste de demoni mult prea mult decat merita in realitate. A nu admite existenta personala a ingerilor cazuti si a nu recunoaste influenta lor asupra vietii sufletului, asupra mintii cu deosebire, dovedeste fie un rationalism sec si trufas, fie o ignoranta a suficientei de sine. A adminte raul ca pe un principiu paralel binelui inseamna ca ne cufundam in adancuri neguroase de istorie, cand n-aveam o revelatie precisa si deplina a realitatilor spirituale. Pentru vremea noastra, cu o revelatie completa, a mai zabozi pe langa elementele perimate din istoria religilor, fireste ca dovedeste multa indaraptare mintala. Iar a imblati prea mult si fara socoteala numele celui rau, fireste ca arata lipsa de socoteala, daca nu chiar dezechilibrul mintii.
     De aceea, socotind piedicile mantuirii la justa lor valoare, spunem ca in calea mantuirii sau a intoarcerii noastre Acasa se mai ridica o stavila: vrajmasul insusi, puterea raului in persoana, sau ingerul rau. Mandria lui nu poate rabda bataie; acesta-i chinul pacatului sau, ca totusi trebuie s-o capete. Deci, daca a fost batut cand se lupta cu noi din afara, prin gura lumii, daca a trebuit sa fuga rusinat, dupa zece ani de lupte dinlauntru, din trup si din suflet, atunci sufletul si mintea, facandu-se curate, il prind in prezenta nevazuta. Atunci, nemaiavand ce face, vine in persoana sa se razboiasca cu noi. De acum incepe razboiul mintii omului cu mintea cea vicleana, sau razboiul nevazut. Spre razboiul acesta insa sa nu indrazneasca nimeni, de n-a fost chemat de Dumnezeu cu rost de a rusina puterea vrajmasa si a mai intari neputinta oamenilor spre razboi, caci nu e un razboi de gluma. Deocamdata sa ne multumim a sti ca asupra diavolului avem aceste trei arme: Numele Domnului si al Maicii Domnului despre care zice Sf. Ioan Scararul ca: "Arma mai tare in cer si pe pamant nu avem, ca numele lui Dumnezeu". Iar a doua arma pe care o avem impotriva puterii vrajmase este Sf. Cruce. (As intreba pe cei ce nu au cruce: cu ce semn va aparati voi de diavol?). Ei insa n-au semn, ca nu-i lasa sa-l faca. Nu in zadar semnul Crucii il numeste Biserica: "Arma nebiruita asupra diavolului, Crucea Ta ne-ai dat". Iar a treia arma de aparare este smerenia sufletului. Deci chiar in ceasul tulburarii tale, sa zici in adancul inimii: "Pentru pacatele mele patimesc acestera, Doamne, izbaveste-ma de cel rau". Si intoarce-te cu inima buna catre Dumnezeu, orice ganduri rele ai avea, palmuindu-ti mintea, caci vede Tatal osteneala fiului si nicidecum nu-l lasa.

IN PUSTIA CARANTANIEI

     Pana aci se intelege si nu se prea intelege drama desavarsirii persoanei omenesti.Si fiindca aceasta nu s-a prea putut intelege, urmarii si realiza, a fost nevoie ca Dumnezeu sa creeze omul a doua oara si, prin crestinism, sa-l faca in stare de aceasta intelegere si realizare a desavarsirii sale personale. Aceasta desavarsire urmarita si asteptata de Dumnezeu de la om, ni s-a revelat, ni s-a dat de model in persoana clara si reala a lui Iisus Hristos, a Dumnezeu-Omului. De aceea El e Calea si naturala si supranaturala a desavarsirii. Iisus Hristos nu avea nevoie de mantuirea Sa, dar fara pogorarea Sa, in trup de om ne-creat, nascut afara de calea pacatului, mantuirea noastra ar fi fost cu neputinta; ori noi eram si suntem cei ce avem nevoie de mantuire. Deci pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu, simtita de noi ca o credinta arzatoare de mantuire, ni s-a aratat si ni s-a dat ca model de viata personala a Mantuitorului nostru Iisus Hristos. El e pentru noi oamenii masura desavarsirii. Atat doar ca modelul revelat trebuie urmat. Caci, daca Dumnezeu a facut totul pentru mantuirea noastra, aceasta nu insemneaza ca noi sa ne dedam lenei, pentru ca a facut Dumnezeu totul si noi nu mai avem de facut nimic. Dumnezeu a facut totul din partea Sa, anume: S-a micsorat pe Sine si S-a facut om adevarat, intru totul asemanandu-Se noua, afara de pacat, ca sa ne arate calea cu lucrul si persoana Sa. El era si Dumnezeu adevarat, dar a mers omeneste pe calea cea noua. De aceea, calea mantuirii o numim calea lui Dumnezeu, pentru ca, cel dintai, El a mers pe ea.
     Deci, cei ce vrem sa ne mantuim avem a merge si noi toti aceeasi cale, toate, Si, fiindca avem de a trece peste serpi sipeste scoprii si peste toata puterea vrajmasa, iar noi nu suntem decat numai oameni, Iisus Cel cu cruce ne ajuta, daruindu-ne din persoana si viata Sa cele trebuitoare, dar mai presus de firea noastra. Ba mai mult, chiar El insusi se lupta pentru noi ca sa-L urmam intocmai, pe toata calea pamanteasca. Din buze multi Il urmeaza pe Domnul, dar cand sa treaca prin moartea de pe cruce - desavarsita lepadare de sine - multi se dau inapoi. Toti acestia intarie pe cale. De aceea zic, cine vrea sa vada pe Domnul in veacul fara de sfarsit, dupa inviere, trebuie sa mearga cu El toata calea, iar nu numai pana la un loc, sau numai pana la o vreme. Ramasi in urma de frica sunt destui in toate vremile, dar mai ales in zilele noastre, temandu-se ca nu cumva din cauza credintei sa-si primejduiasca viata aceasta. Noi inca zicem: unde e fericirea aceea, sa cadem si noi in "primejdia" in care a cazut Dumnezeu; iar de nu ne primejduim pentru Dumnezeu e semn ca nu suntem vrednici.
     Daca avem in vedere pe langa cunostinta mantuirii si nevointa, sau caracterul ascetic al cararii spre desavarsire, ne intalnim cu invatatura Sf. Maxim Marturisitorul, una dintre cele mai luminate minti ale Bisericii. Depanam deci firul cararii in spiritul Cuvantului Ascetic al Sf. Maxim Marturisitorul, atat pentru trebuinta documentarii patristice, cat si pentru adancimea si frumusesrea invataturii Sfantului.
     Iisus Hristos, Dumnezeu prin fire, primind sa se faca om, pentru iubirea de oameni, S-a coborat sub lege, ca pazind porunca asemenea unui om, sa desfinteze osanda cea veche a lui Adam. Iar stiind Domnul ca toata legea si prorocii atarna in porunca iubirii de Dumnezeu si de oameni, S-a grabit sa le pazeasca asemenea unui om, de la inceput pana la sfarsit.
     Aceste porunci, care rezuma Scriptura, trebuie pazite impotriva cuiva, care vrea sa le surpe, trebuie aparate, trebuie traite in ciuda firii si a unui potrivnic, astfel nu ne mantuim. Cu acest protivnic a avut Iisus o lupta indoita, una pentru inspitele placerii si a doua prin incercarile durerii. Iata prima ispitire prin placere: diavolul L-a crezum om, vazandu-L pe El marturisit in Botez de Tala si primind, ca om, pe Duhul inrudit, din ceruri, si mergand in pustie ca sa fie ispitit de el. Inselandu-se si crezandu-l astfel, a pornit impotriva Lui tot razboiul, doar va putea cumva sa-L faca si pe El sa puna mai presus materia lumii decat iubirea lui Dumnezeu. Deci, stiind diavolul ca mancarile, avutiile si slava sunt cele trei intre care se framanta toate cele omenesti, cu acestea a ispitit si pe Domnul in pustie ca doar-doar il va pravali si pe El in prapastia pierzarii, ca pe tot omul.
     E bine de observat ca Iisus Hristos, intrupat in om adevarat, a biruit pe diavolul ca om, iar nu ca Dumnezeu; caci cu puterea de Dumnezeu, ca fulgerul l-a aruncat din ceruri. Iisus a venit sa se lupte cu diavolul, ca om adevarat, intrucat numai asa ne putea impinge la toata indrazneala cata trebuie; iar castigand - ca om - o biruinta desavarsita asupra lui, biruinta ne-a dat-o noua, in dar, dar numai daca ne luptam si noi ca El. Cu biruinta Sa, Mantuitorul ne-a invatat si pe noi mestesugul razboirii, ne-a dat cunostinta si ne-a dat si puterea. Deci El e mestesugul, cunostinta si puterea; El e modelul de lupta, cat tine cararea. Mantuitorul de aceea a si venit, ca sa sfarame lucrurile diavolului si sa surpe stapanirea lui in care tinea pe oameni. Astfel, cand L-a inpitit, in Pustia Carantaniei, ca sa faca din pietre paini, caci flamanzise, El l-a batut cu Scriptura, zicand: "Scris este ca nu numai cu paine va trai omul, ci cu orice cuvant al lui Dumnezeu"! Dar diavolul n-a renuntat la lupta, ci L-a ispitit iarasi cu stralucirea tuturor imparatiilorpamantului - cu slava puterii politice - zicand Domnului: "Tie iti voi da toata puterea si stralucirea ei, caci mie-mi este data si o dau cui vreau. Deci, daca Tu te vei inchina mie, toata ti-o dau Tie". Privitor la aceste cuvinte semete ale ispititorului, Sf. Chiril al Ierusalimului se intreaba daca a mintit Satana atunci, sau, silit de prezenta lui Dumnezeu, a spus adevarul? Ci raspunzand Iisus, l-a batut, graind din Scripturi: "Scris este: Domnului Dumnezeului tau sa te inchini si numai pe El unul sa-l slujesti". Cand s-a vazut diavolul batut de Scripturi a luat si el Scriptura, caci stie si el Scriptura, insa diavoleste, deoarece minte lui, fiind nebuna, stramba intelesul oricarui cuvant, de vreme ce el nu sta in adevar, ci in minciuna. Asa, Il duce pe Iisus pe aripa tempului din Ierusalim, zicandu-i: "Daca esti Tu Fiul lui Dumnezeu, arunca-Te de aici jos, caci este scris ca ingerilor Sai va porunci pentru Tine, ca sa Te pazeasca si Te vor ridica pe maini, ca nu cumva sa Te izbesti cu piciorul de vreo piatra". Atunci Iisus i-a taiat scurt si ispita aceasta, raspunzandu-i: "S-a zis in lege sa nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau!" Si dupa ce sfarsi toata ispita, diavolul se duse de la El pana la o vreme. Semn ca a mai venit si sub alta forma.

IUBIREA E CARAREA

     Protivnicul L-a incercat pe Domnul prin aceste trei: prin neputinta trupului, prin slava desarta si prin ispitirea de Dumnezeu. Toate aceste ispite au ascunse in ele momeala placerii, sau actul pacatului, insa in chip felurit. Toate la un loc alcatuiesc chipul dintai al razboiului, sau, dupa Sf. Maxim, ispita prin placere. Daca Iisus s-ar fi biruit de oricare dintre acestea, ar fi cazut din dragostea Tatalui, ar fi calcat El porunca prima din lege, pe care avea s-o propovaduiasca intre oameni ca nimeni altul: porunca dragostei de Dumnezeu, ca Tata al oamenilor.
     Tot razboiul protivnicului acesta a fost: ca sa-L faca pe Domnul sa calce dragostea catre Dumnezeu ca Tata. Caci stie vrajmasul ca placerea pamanteasca, pentru cine umbla dupa ea, are draceasca putere sa desfaca pe om de dragostea lui Dumnezeu. Prin urmare, daca mai avem inima prinsa de ceva de pe pamant, stapanitorul lumii acesteia inca ne mai tine legati in imparatia lui, de vreme ce dragostea noastra catre Dumnezeu inca n-a ars si ata aceea.
     Dupa ce Domnul l-a batut pe diavolul in Pustia Carantaniei in sfant sufletul Sau - curat de lumea aceasta ca o pustie - a venit sa-l bata si intre oameni. Cuvintele Evanghelistului ne descriu si aceasta latura a razboiului, caci zice: "Si dupa ce sfarsi toata ispita, diavolul se departa de la El, pana la o vreme". Semn ca a mai venit iarasi, insa de data aceasta razboindu-se cu Domnul prin oamenii lumii acesteia. Satana a rasculat impotriva Mantuitorului pe oamenii puternici de atunci, viclenii vremii, carturarii si fariseii lumii vechi, unelte ale sale, oameni slabi dar cu putere mare, ca doara-doara Iisus ii va blestema, sau ii va uri, si asa va gresi macar impotriva celei de-a doua porunci, porunca iubirii de oameni.
     Aceasta e, cum zice Sf. Maxim, ispita a doua, prin durere, care e starnita de protivnicul cu menirea de a invrajbi pe Iisus cu oamenii si pe oameni intreolalta. Iata cuvintele Sf.Maxim Marturisitorul despre acest numit al doilea fel de ispita pe care l-a avut Mantuitorul de invins: "Dupa ce, asadar, prin biruinta asupra primei ispite, cea prin placere, a zadarnicit planul Puterilor, Capeteniilor si Stapaniilor celor rele, Domnul le-a ingaduit sa-si puna in lucrare si al doilea atac, adica sa vina si cu incercarea ce le mai ramasese, cu ispita prin durere.
     Sa urmarim deci uneltirile protivnicului, sa vedem metoda lui si metoda lui Dumnezeu, tot dupa cuvintele Sf. Maxim.
     "Neputand vrajmasul sa-L faca pe Domnul sa calce porunca iubirii de Dumnezeu, prin cele ce I le-a fagaduit in pustie, s-a straduit pe urma, dupa ce a venit in lume, cu ajutorul nelegiuitilor iudei, sa-L faca sa calce porunca iubirii de oameni. Satana (care inseamna "protivnicul") ii indemna pe carturari si farisei la felurite mestesugiri impotriva lui Iisus, ca, neputand rabda incercarile, cum credea el, sa fie adus sa-i urasca pe cei ce-l intindeau curse si asa sa calce porunca iubirii de oameni. Dar Domnul, ca un Dumnezeu, cunoscand gandurile protivnicului, n-a urat pe fariseii pusi la lucru de el (caci cum ar fi facut-o, fiind prin fire bun?) ci, pe cei purtati de el, nu inceta sa-i sfatuiasca, sa-i mustre, sa-i infricoseze, sa-i planga, ca pe unii ce puteau sa nu se lase condusi de el. Blestemat de ei, se purta cu indelunga rabdare. Mantuitorul e drept, i-a mustrat si i-a certat ca nimeni altul, insa nu i-a urat nici o clipa, de vreme ce pe diavolul din ei il certa si-l umilea, dandu-l la iveala si arzandu-l cu adevarul, iar pe ei ii iubire si-i invata inainte. Patimea cu indurare si le arata toate faptele iubirii; ii invata caile vietii si zugravea prin fapte chipul vietuirii ceresti; vestea invierea mortilor si fagaduia viata vesnica si Imparatia Cerurilor celor ce cred; iar necredinciosilor (ateilor) le vestea infricosatele pedepse vesnice. Iar pe cel ce lucra prin ei (prin atei) il batea cu iubirea de oameni, iubindu-i si pe ei, desi-i ducea diavolul.
     O, minunat razboi! In loc de ura Iisus arata iubirea si rapune pe tatal rautatii prin bunatate. In acest scop, rabdand atatea rele de la ei - mai adevarat vorbind, pentru ei - S-a straduit pana la moarte, in chip omenesc, pentru porunca iubirii si, dovandind biruinta deplina impotriva diavolului, a primit cununa invierii pentru noi. Astfel Adam Cel nou a innoit pe cel vechi.
     Dumnezeu ii prevenise pe mai marii templului prin vedenia lui Zaharia proorocul, ca sa ia aminte, ca si ei vor fi inspititi. Iata cuvantul: "Si mi-a aratat pe Iisus (sau Iehosua), marele preot, stand inaintea ingerului Domnului si Satana la dreapta lui, ca sa i se-mpotriveasca". Proorocul il vede pe marele preot schimbandu-i-se vesmintele rele cu altele bune si punandu-i-se podoaba curata pe cap, iar ingerul atragandu-i luarea aminte: "fii luator aminte, Iisuse, mare preot, tu si sotii tai, care stau inaintea fetei tale: caci ei sunt chipuri pentru viitor. Caci iata eu aduc pe Servul Meu Odrasla". Totusi ei, invaluiti cu lumea aceasta, n-au putut pricepe ispita in care cadeau pizmuind pe Iisus.
     Iubirea de Dumnezeu si iubirea de oameni in care atarna toata Legea si Proorocii, implinindu-le Iisus ca nimeni altul, prin aceasta se vedea limpede ca Iisus e Dumnezeu si Dumnezeu este iubire. Pe acestea doua ni le-a dat ca porunci. Aci sta taina pentru care poruncile lui Dumnezeu bat pe vrajmasul, cand are cine le trai. Caci iata: Dumnezeu se ascunde in poruncile Sale, dupa cum ne asigura Sfintii Marcu Ascetul si Maxim Marturisitorul.
     Trairea acestor porunci arde pediavol asa de cumplit, incat acesta rascoala puterile iadului si cu ele atata pe oamenii lumii, care-s biruiti de el, si-i napusteste impotriva lui Iisus si a oricarui ucenic al Lui. Iar prin lege, prin atapanitorii lumii acesteia, prin sjujitorii templului,arhiereii Anna si Caiafa, prin Iuda vanzatorul, diavolul nu-L mai putea rabda sa-i faca imparatia de jaf, si-i cere nedreapta rastignire pe cruce, in rand cu talharii.
     Cand razboiul nevazut intre iubire si ura a ajuns aici, Iisus bate pe diavol - tot ca om, sa nu uitam - prin neputinta si nepretuirea trupului. Adica prin desavarsirea lepadare de sine sau prin primirea de bunavoie a mortii. Placerea a alungat-o cu hotarare puternica, durerea insa a primit-o cu dorire mare.
     Din cele de pana aci vedem ca lupta Mantuitorului cu protivnicul pentru porunci si pentru mantuirea noastra prezinta cateva deosebiri fara de stadiile luptei pe care are sa le intampine omul, cand vrea sa urmeze pe Domnul. Mantuitorul a infrant intai pe protivnicul in duh, in aparitia lui personala din pustie, biruind prin dragostea de Dumnezeu, ispita aceluia cand Il imbia cu momeala placerii din materia lumii. Noi muritorii insa n-avem de a incepe lupta de la aratarea fatisa si personala a protivnicului; caci, dupa unii, ne-ar fugi mintea de spaima aratarii lui infioratoare. E lucru stiut ca sistemul nostru nervos, ravasit de atatea vicii savarsite de noi sau de un sir intreg de parinti inaintasi, nu suporta impresii prea tari, ca peste toate acestea sa ramana sanatos. Noi trebuie sa incepem urmarea Mantuitorului de la purificarea de patimi, ca sa ajungem dupa multa vreme la o sanatate, fizica si psihica, in stare de a ne apropia, fara primejdii grave, acolo de unde doar Iisus a inceput lupta. E lucru stiut si probat de medicina ca spaimele (traumatismele) peste puterea de rabdare a sistemului nervos, il dezechilibreaza, si, dupa slabiciunea la care-l gaseste, poate sa-l aduca pana la boala epilepsiei, care seamana mult cu indracirea, descrisa de Evanghelii.
     Fireste ca si noi in lupta cu patimile - treaba de incepatori, dar care poate tine o viata intreaga - trebuie sa dam cu el o lupta in duh. In aceasta lupta inca suntem scutiti prin randuiala dumnezeiasca de a-l vedea in toata fioroasa lui prezenta.
     De la aceasta deosebire incolo, lupta pentru mantuire, atat a Mantuitorului cat si a ucenicului, urmeaza aceeasi carare si stadii. Astfel, dupa ce Iisus l-a batut pe protivnic in pustie, a venit sa-l bata si in lumea, in societatea omeneasca stapanita de acela. De aceea, urmand pe Domnul, spunem ca mantuirea nu se castiga cu o fapta razleata, ci presupune si o fara sociala; nimeni nu se mantuieste singur; de mantuirea sa se mai leaga o multime de oameni.
     In societatea omeneasca Iisus l-a batut pe protivnic prin iubirea de oameni, oricat Il lovea vrajmasul printr-insii cu ispita durerii. Si pe urma de tot, a venit - prin oranduire dumnezeiasca - ispita, tot prin durere, asupra trupului Dumnului, ispita pe care a biruit-o, dandu-si trupul ca "din neputinta" sa fie rastignit pe cruce ca un facator de rele. Nu-si dadea Satana seama ca, rastignind "omul" pe cruce, dupa ce-L va inghiti cu pofta, sau cu ura cea mai mare, va afla ca prin cruce a inghitit pe Dumnezeu. Nu-si putea da seama vicleanul de Taina Crucii care ii va rupe cele dinlauntru, si, Hristos Iisus, Omul-Dumnezeu ii va invia pe dreptii cei din Vechiul Testament, facand biruinta vesnica asupra raului pe care o va da omului, fratelui Sau si ucenic pe aceeasi cale. Prin aceasta birnuinta a lui iisus, in omul in care se tinea ascuns, s-a facut restabilirea firii omenesti, i s-a deschis Imparatia lui Dumnezeu, s-a vestit invierea si i s-a dat mantuirea in dar.